Interviu cu Daniela Zeca Buzura – Paginademedia.ro

Astăzi la Minutul Paginademedia este Daniela Zeca Buzura, prezentatoarea talk-show-ului matinal Mic dejun cu un campion, de la TVR 2, difuzat în fiecare sâmbătă, de la ora 10.00.

„Graţie acestei emisiuni, 5 zile din 7 ale săptămânii sunt “in priză “citesc şi observ, compar, caut, sunt provocată să trec de la matematică la medicină, la muzică, de la arhitectură la literatură, film şi teatru, iar toată această diversitate mă obligă să îmi fac riguros temele, tocmai pentru a lăsa apoi să treacă frumuseţea conversaţiei”, dezvăluie jurnalista pentru Paginademedia.

Ce citeşte?

Jurnalista preferă să citească multă presă franceză şi reviste precum România literară, Observator Cultural, Convorbiri literare, Dilema veche, Lettre Internationale.

La ce se uita când era mică?

La Teleencilopedia şi Telecinemateca. “Teleenciclopedia şi Telecinemateca mi-au dat prima idee că televiziunea poate să te facă deştept”, spune ea.

Cât despre jurnalişti?

“Pe vremea când nu aveau o carieră diplomatică, Luca Niculescu şi Emil Hurezeanu îmi plăceau în mod deosebit, iar înaintea lor îl avusesem ca model pe Iosif Sava. Acesta din urmă a fost mentorul meu, cel la îndemnul căruia am părăsit radioul pentru televiziune.”

Jurnalista de la TVR 2 mai adaugă că preferă atât radioul cât şi podcastul. Radioul pentru că e o iubire mare şi veche, cu care şi-a început cariera ca jurnalist, iar podcasul pentru că este la modă.

Mai multe detalii despre preferinţele media ale jurnalistei Daniela Zeca Buzura, aflaţi în interviul de mai jos:

Şi TV, şi YouTube. Televiziune pentru că mi-a intrat în piele şi e alegerea mea profesională de peste un sfert de veac, iar YouTube (urmărit însă pe ecranul televizorului), pentru că “acolo e viaţa noilor tehnologii” – sau cel puţin aşa zic studenţii mei.

Şi radio, şi podcast. Podcastul e la modă şi mă interesează cum şi încotro navighează, radio pentru că e o iubire mare şi veche, cu care mi-am început drumul ca jurnalist şi pe care nu am părăsit-o niciodată.

Nu am timp pentru toate reţelele. Am ales Facebook pentru că publicul e divers, acolo sunt şi toţi tinerii pe care îi cunosc, în plus arată ca o hartă în mişcare şi e un spectacol continuu la scenă  deschisă. Varianta noastră ca personaje e acolo şi asta mă fascinează pur şi simplu.

Nu am încotro: mă uit şi la ştiri, şi la emisiuni, pentru că, de 20 de ani, predau jurnalism de televiziune la Universitatea din Bucureşti, misiune pe care o iau totdeauna în serios. În concluzie, trebuie să ştiu cam tot ce “trece pe sticlă”, ca să pot discuta formate, erori, exagerări, tendinţe, falsuri sau interese.

În tot acest peisaj, preferinţele mele se opresc la serviciul public de televiziune şi de radio, nu doar pentru că în aceste instituţii sunt jurnalist activ, ci şi pentru profilul lor echilibrat şi profesionist, indiferent că e vorba despre jurnale de prime time sau talk-show-uri.

Dimineaţa deschid pe Radio România Actualităţi, apoi fac un tur: TV5Monde, RTL, seara fac un circuit CNN, Arte, de la Reuters primesc notificări pe telefon.

Citesc multă presă franceză online, am abonamente, dar nu ratez nici presă de print – ziare şi reviste culturale româneşti, pe care de obicei le port cu mine la birou, în maşină, la şcoală: România literară, Observator Cultural, Convorbiri literare, Dilema veche, Lettre Internationale şi mai sunt câteva.

Îmi place să cred că nu mă voi despărţi niciodată, în timpul acestei vieţi, de plăcerea de a răsfoi un ziar sau o revistă pe hârtie, cu tot ce îţi rezervă asta: mirosul paginii, punerea ochelarilor, cafeaua de alături, boieria de a reciti şi de a sublinia, posibilitatea de a pune la păstrare ediţii rare.

Cea mai recentă revistă pe care am lăsat-o din mână este numărul de iulie-august din Psychologies, care a ajuns la mine mai târziu, şi în care am o fotografie mare alături de Monsieur Georges – nu Simenon, ci Arion-maestrul român al genului policier, tradus în câteva limbi europene, căruia i-am prezentat cărţile la Paris, la Bucureşti şi la Bruxelles.

Teleenciclopedia şi Telecinemateca mi-au dat prima idee că televiziunea poate să te facă deştept

Când aveam 12-13 ani, mă uitam nezmintit la Teleenciclopedia, care pentru mine era ca un serial captivant. În copilărie, Teleencilopedia şi Telecinemateca mi-au dat prima idee că televiziunea poate să te facă deştept.

Cel dintâi serial TV pe care l-am iubit şi pe care îl aşteptam săptămână de săptămână, chit că nu înţelegeam chiar totul din el, a fost această longevivă producţie BBC, “Linia maritimă Onedin”, cu Peter Gilmore în rolul titular.

Obişnuiam să dansez pe muzica genericului, înainte ca episodul să înceapă şi abia după vreo 15 ani, când am început să merg la concerte, am aflat că aceea era de fapt muzică de balet, adagioul lui Spartacus şi al Frigiei, din opera lui Khaciaturian.

Filmele de artă mă ţin în faţa televizorului, talk-show-urile bune, de asemenea. Pe vremea când nu aveau o carieră diplomatică, Luca Niculescu şi Emil Hurezeanu îmi plăceau în mod deosebit, iar înaintea lor îl avusesem ca model pe Iosif Sava. Acesta din urmă a fost mentorul meu, cel la îndemnul căruia am părăsit radioul pentru televiziune.

Mă uit şi la multe formate americane care sunt acum în flux şi fac audienţă, dar la întrebarea pe cine prefer răspund prompt că îi admir şi cred în tinerii studenţi şi masteranzi care mi-au trecut prin mână în ultimii ani şi care vor salva şi vor menţine, sper, onoarea acestei profesii.

Între vlog şi blog aleg blogul şi regret totdeauna că nu am răgaz pentru aventura de a descoperi nume noi, selectez de obicei autori cunoscuţi , care să îmi dea garanţia că am folosit bine timpul.

Nu mi-am dorit vreodată să fiu altceva decât jurnalist. În adolescenţa mea petrecută în comunism, părea un vis imposibil, fiindcă era sinonim cu ideologia de partid, de aceea m-am considerat deplin norocoasă când în 1991 am putut să susţin un concurs la Radio România, apoi, în 1994, la Televiziunea Română: era ceea ce îmi dorisem să fac, iar din acel moment nu am lăsat deoparte niciun sacrificiu şi niciun efort când a fost vorba despre ceea ce alesesem să fiu.

De opt ani încoace, fericirea mea se alcătuieşte foarte simplu: o cafea, un croissant şi cineva interesant cu care să vorbesc.

“Mic dejun cu un campion” este singurul talk-show matinal din România, îl consider întâlnirea cu cel mai elevat public şi cu cei mai incitanţi interlocutori. Ne bem cafeaua împreună, sâmbăta dimineaţa, la televizor, în desăvârşită amiciţie, fără diferenţe de rang sau de blazon şi ne bucurăm. 

Sunt peste 250 de poveşti unice, sezonul al 18-lea stă să înceapă, iar lecţia cea mai importantă a  acestor întâlniri-şi pentru mine, şi pentru cei care ne urmăresc – este aceea a voinţei, a perseverenţei şi a puterii de a nu ceda, de a nu te opri.

Am avut un an greu, în primăvară mi-am pierdut mama, cu care aveam o relaţie aparte, iar spiritul şi forţa fiecărui invitat pe care l-am avut în platou a fost pentru mine un exemplu de rezistenţă.

Graţie acestei emisiuni, 5 zile din 7 ale săptămânii sunt “in priză “citesc şi observ, compar, caut, sunt provocată să trec de la matematică la medicină, la muzică, de la arhitectură la literatură, film şi teatru, iar toată această diversitate mă obligă să îmi fac riguros temele, tocmai pentru a lăsa apoi să treacă frumuseţea conversaţiei.

Dacă mi se pare ceva spectaculos în acest duet programat în fiecare sâmbătă dimineaţa este faptul că, de foarte multe ori, este prima oară când întâlnesc invitatul în  carne şi oase, iar potrivirea noastră în dansul care urmează să se întâmple chiar sub ochii telespectatorilor nu e premeditată niciodată, ci doar condusă din mers, poate fi exuberantă sau reţinută, companionul de mic dejun poate să rămână prudent până la sfârşit ori se lasă pe mâna ta, însă, oricum ar fi, câştigă nu cel care oferă o lecţie filmată, ci cel capabil să spună cu naturaleţe povestea propriilor încercări şi experienţe.

Despre Daniela Zeca Buzura:

This content was originally published here.

Lasa un comentariu